Postări populare

duminică, 11 ianuarie 2015

Efectul de bumerang-Cum a determinat globalizarea apariția terorismului
În memoria lui Jean-Jacques Meriot, primul care mi-a îndrumat conștiința politică spre calea non-violenței. -Ali Laidi
-Sadovschi Armand, Rise, grupa 1

Ali Laidi este cercetător al institului de strategii și relații internaționale (IRIS) și responsabil cu redactarea Journal de l'Intelligence économique”. Acesta își obține masterul în jurnalism între anii 2001 și 2004. Doctor în științe politice al universității Paris 2, specializarea relații internaționale, Ali Laidi a lucrat pentru mai mule publicații: Le Figaro, Le Nouvel Observateur, L'Express, TF1, France Télévision notamment, France 24. Munca lui jurnalistică atinge subiecte precum terorismul islamic și războiul economic. Autor a numeroase articole în reviste de specialitate care vizează spectrul politicii internaționale, Ali Laidi, este, de asemenea, autorul a mai multor cărți:“Retour de Flamme”(2006), “Les secrets de la guerre économique”(2004), “Guerre secrète contre Al-Qaïda”(2003), “Le Jihad en Europe(2002).
Cartea despre care vreau să vorbesc a apărut în 2006 și a fost tradusă în română în 2007. Mărturisesc că atunci când am văzut numele autorului cu sonoritate arabă și titlul cărții, m-am gândit că este o lucrare plină de prejudecăți ce își propune doar să critice Statele Unite „decadente” din punct de vedere moral. Departe de acest lucru, cartea nu încearcă să justifice terorismul, ci doar să explice cauzele ce au dus la aceste acte de o violența extremă. Ne face să înțelegem mai bine fenomenul fundamentalist, dar și regiunea Orientului Mijlociu. Cercetătorul francez propune să scapam de propriile prejudecăți etno-centriste și euro-centriste. Relațiile internaționale reprezintă un mecanism mult prea complex pentru a fi înțeles în termeni maniheiști, așa cum prea mulți comentatori, încearcă să prezinte Occidentul rațional, în antiteză cu lumea musulmană irațională. Am avut surpriza să descopăr un intelectual cu o vastă cultură și cu un scris foarte bine argumentat, în cel mai pur stil elitist francez. Este vorba de un specialist autentic în relațiile internaționale, ce vine cu o critică solidă, asupra altor mari somități în domeniu, precum: Francis Fukuyama, Samuel Huntington, John Mearsheimer și Charles A. Kupchan. Ali Laidi se declară mai apropiat de Kupchan și de Paul Kennedy. De altfel, îmi este foarte greu să-l încadrez într-o școală de gândire. Acesta se află undeva între neorealism și neoliberalism. Susține că marea majoritate a statelor lumii au îmbrățișat principiile democratice și liberul schimb datorită avantajelor reciproce de pe urma comerțului. Pe de altă parte, ele nu au acceptat forma ultraliberală americană și nici felul în care să aplice democrația. La bazele conflictelor din acestă lume se află cauze economice, iar suveranitatea statelor rămâne încă un ideal fundamental în relațiile internaționale. Departe de a fi cauza principală, religia este doar un vector prin care se amplifică conflictele existente. Prăbușirea Zidului Berlinului și destrămarea URSS, reprezintă momentul de cotitură în relațiile internaționale, nu atentatul din septembrie 2001. Terorismul islamic a fost declanșat de faptul că, Statele Unite a devenit o putere hegemonică fără ca nimeni să mai poată să-i amenințe poziția pentru o bună perioadă de vreme. Noua globalizare nu este altceva decât expresia hegemoniei americane de tipul democrației liberale. Principalele cereri ale teroriștilor nu sunt de ordin religios, sunt de natură politico-economică. Ali Laidi critică în egală măsură liderii islamici și societatea civilă ce nu este în stare să fie unită și să se impună. Acesta îi consideră principalii responsabili pentru gradul de subdezvoltare a regiunii.
Din punct de vedere structural, cartea are patru părți. În prima parte, teza încearcă să combată percepțiile greșite pe care le avem despre terorism. Teroriștii nu sunt oameni iraționali, cum îi prezintă majoritatea specialiștilor occidentali ce apar în media, ci aceștia recurg la gesturi extreme deoarce își propun să conteste hegemonia americană. Disperarea lor este alimentată de faptul că zona Orientului Mijlociu este una dintre cele mai subdezvoltate din lume, inegalitățile sociale sunt foarte mari iar suvernatitatea națională le este încălcată.
Partea a doua prezintă Statele Unite ca putere hegenomică ce nu acceptă să-și piardă statutul. Este descrisă poziția pe care o are Statele Unite față de terorism. În lipsa unui inamic care să unească forțele politice din țară, politicienii americani au construit un inamic imaginar comun pentru întreaga lume civilizată în persoana războilui internațional împotriva terorismului. Un capitol foarte interesat pentru mine, în calitate de student la relații internaționale, a fost „Patru teorii:patru lumi!”, în care Ali Laidi a sintetizat foarte bine teoriile lui Francis Fukuyama, Samuel Huntigton, John Mearsheimer și Charles A. Kupchan. El observă neajunsurile acestor lucrări și faptul că, principalele autorități în relații internaționale, inclusiv cei patru, sunt americani și prezintă situația de pe mapamond dintr-un punct de vedere american.
Partea a treia se ocupă de felul în care lumea s-a schimbat după atentatul de la 11 septembrie. Jurnalistul reafirmă credința sa, conform căreia, secolul XXI s-a născut odată cu căderea Zidului Berlinului. Bipolaritatea s-a destrămat și a dus la sfârșitul războaielor ideologice. Ele au fost înlocuite de războaiele economice. Acest tip de război este atât de prezent și fără de încetare, încât pare că nu există un război. În realitate, lumea tinde spre multipolaritate și contestă monopolul american. Se ajunge la concluzia că nu există concurență perfectă deoarece nu toți agenții economici au la dispoziție aceleași informații pentru a putea lua o decizie”. Decalajul de dezvoltare economică dintre Nord și Sud avantajează emisfera nordică în ceea ce privește comerțul liber. Mai mult, marile puteri aplică arbitrat politici protecționiste și sancționează statele mai mici când acestea încearcă să facă același lucru. De fapt, toate puterile luptă între ele pentru supremație în acest război economic. Diferența constă în faptul că, lumea islamică este atât de lăsată în urmă în acestă competiție, încât singurul mod de luptă este îmbrățișarea carnagiului prin terorism.
Ultima parte propune o imagine mai detaliată a lumii arabe rămase în urmă. Citatul dat la începutul capitolului este foarte sugestiv:Chiar dacă politica impusă de țările industrializate, de reglementările economice dictate de instituțiile internaționale sau lăcomia distructivă a multinaționalelor din nord trebuie să fie criticate și denunțate în mod constant, nu ne putem rezuma numai la aceste analize și aceste discursuri de permanentă evitare a responsabilității și de victimizare, care par să devină o regulă pentru lumea musulmană.-Tariq Ramadan, autorul teoriei Euroislamismului. Ali Laidi critică acestă victimizare și gradul de înapoiere al liderilor politici în comparație cu tot mai mulți tineri cetățeni. Îi arată pe adevărații vinovați din interior: poziția femeii, decalajul cultural, științific și tehnologic, superstițiile, dependența economică, gravele inegalități sociale, lipsa perspectivelor și a locurilor de muncă etc. Dincolo de această analiză, jurnalistul de la France 24 vede o speranță în tinerii musulmani ce au fost educați în vest și îi încurajează pe aceștia să se întoarcă acasă pentru a construi state cu adevărat democratice și a aduce prosperitate economică. Din multe puncte de vedere, este o situație asemănătoare cu cea a diasporei românești.
Prezentarea structurii generale fiind încheiată, propun o aprofundare a ideilor esențiale din aceastră lucrare. Voi începe cu cadrul mai larg al relațiilor internaționale și cu modul în care Ali Laidi vede lumea de azi.
Francis Fukuyama proclama, după căderea Zidului Berlinului, sfârșitul istoriei ca luptă permanentă între oameni și între națiuni. Acesta gândește lumea în termeni evoluționiști-hegelieni, postulează că democrația liberală este ultima treaptă pe scara de evoluție a istoriei și că toate statele, în cele din urmă, vor adopta acestă filosofie. În opinia sa, statele subdezvoltate pot fi ajutate să se ridice prin comerț, iar acest comerț va funcționa ca un “porumbel al păcii. Interesele comune ale statelor, într-o economie interconectată, vor fi prea mari ca să mai conducă la conflicte. După căderea comunismului și a URSS, se va instala o pace eternă. Ali Laidi nu este de acord. Dacă comerțul ar fi fost un porumbel al păcii, nu am fi avut două războaie mondiale. Fukuyama a fost mult prea optimist și mult prea general în aprecierile sale. Nu există o lume democratică omogenă, democrația se manifestă diferit de la un stat la altul. Există diferențe majore între Statele Unite și Europa: “modalitățile politice ale regulilor libertății, și la nivelul convențiilor sociale și economice. URSS avea în componența sa, multe state satelit europene. După ruperea cortinei de fier, conflicte etnice și religioase au izbucnit în aceste state.
Samuel Huntington este mult mai pesimist decât Fukuyama. Acesta consideră că, la baza conflictelor din acestă lume, nu se află lupta dintre democrație liberală și dictatura comunistă, ci lupta dintre civilizații. Elementul esențial al unei civilizații este religia. El indentifică opt civilizații principale: islamică, confucianistă, occidentală, japoneză, ortodoxă, latino-americană, hindusă, africană. Aceste civilizații văd lumea într-un mod cu totul diferit și nu se pot înțelege între ele. Una își dorește să le domine pe celelalte și să le impună propria viziune. Din acestă cauză, lumea se va afla mereu în conflict, într-un război între civilizații. Atentatul de la 11 septembrie a reprezentat “Șocul civilizațiilor”. Laidi îl acuză pe Huntington de prea multă simplificare. Nu este vorba despre un șoc al civilizațiilor, ci despre un șoc al marilor puteri. Huntington nu se concentrează deloc pe relativismul cultural, prezent peste tot în lume. Clasificarea lui este periculoasă, deoarece amintește de clasificările rasiste, bazate pe prejudecăți. Altă eroare o reprezintă susținerea tezei luptelor de la granițele civilizațiilor. Există foarte multe conflicte în interiorul culturilor. Din nou, Ali Laidi subliniază că, Occidentul nu este omogen și că există viziuni diferite de o parte și alta a Atlanticului. Franța are reticențe față de sistemul anglo-saxon, iar Statele Unite consideră sistemul socialist francez drept “mediocru”.
John Mearsheimer este marcat “de un pesimism morbid”. Acesta crede că lumea bipolară era mult mai stabilă și că echilibrul puterilor fiind rupt, conflictele militare vor izbucni peste tot. Statele Unite este o putere în decădere. Ea se va retrage din angajamentele sale internaționale. În acest context, vor apărea marile lupte între cine să ocupe acest loc vacant. Germanii vor dori supremația în Europa. Englezii, francezii și rușii vor răspunde. Multipolaritatea ne va arunca într-o lume a războiului. China va dori supremația în regiune, iar acest lucru va trezi reacția Japoniei și a Coreei de Sud. Mearsheimer nu acceptă faptul că stabilitatea este dată de economie, nu de forța militară. Nu există nici o dovadă în istorie că democrațiile nu se luptă niciodată între ele. El propune ca Germania să devină o putere atomică. Frica celorlalți va garanta pacea, asemenea săbiei lui Damocles. Laidi opinează că, părerile lui Mearsheimer sunt sumbre în stilul lui Thomas Hobbes, nu realiste. Ele se bazează pe retragerea Statelor Unite din relațiile internaționale. Totuși, dupa 11 septembrie, s-a produs contrariul. Statele Unite au devenit tot mai active pe scena internațională.
Charles A. Kupchan, fost consilier al lui Bill Clinton, susține și el o lume multipolară marcată de lupta pentru supremație. Hegemonia Statelor Unite este tot mai contestată: “Bogăția colectivă a Uniunii Europene va ajunge repede să rivalizeze cu cea a Statelor Unite. Rusia va reuși să se ridice din nou și să-și găsească locul în sânul unei Europe aflate în plin proces de integrare. Nici Asia nu este cu mult în urmă. China este deja o prezența în regiune, iar economia sa se dezvoltă foarte rapid. Japonia, a doua putere economică mondială, va ieși până la urmă din faza de recesiune și, încetul cu încetul, își va extinde influența poltică și militară. Va exista o ruptură între Europa și Statele Unite asemănătoare cu cea a rupturii Imperiului Roman. Este vorba despre o ruptură culturală, o ruptură a valorilor. Kupchan recunoaște că Uniunea Europeană nu este omogenă, dar că unirea se va face în timp. Statele Unite greșesc când exagerează importanța terorismului. Ali Laidi observă că analiza este limitată la opozia Statele Unite-Europa. Această analiză ar putea fi extinsă către China, Japonia, Brazilia, Africa de Sud. El crede că “lumea este marcată de ridicarea noilor puteri”.
Ali Laidi propune o nouă teorie sistemică a relațiilor internaționale. Conflictele vor continua, doar natura lor s-a schimbat; s-au transformat în războaie economice: Începând cu 1989, bătăliile nu se mai duc numai pentru a cuceri teritorii sau a obține autonomia ori independeța; conflictele devin, de asemenea –și mai ales– economice. Principalele bătălii dintre state, via companiile multinaționale, sunt, înainte de toate, comerciale.” Globalizarea a însemnat accceptarea valorilor pieții libere. Totuși, “piața s-a liberalizat, nu și valorile.” Perspectivele asupra lumii sunt foarte diferite. Globalizarea nu ne poate aduce pacea proclamată de poltica cosmopolită, dar nici un război mondial total, în sensul clasic al termenului: “Globalizarea nu gândește, ea nu este altceva, pentru a-l parafraza pe Heidegger, decât dorința de putere, ascunsă sub masca dorinței de schimb”. Înainte, lupta pentru putere se dădea pe plan militar. Acum, asigurarea prosperității duce la supraconurență pentru prezervarea societății în care trăim. Statele Unite actionează prima în acestă direcție și își asigură bunăstarea prin politici economice arbitrare la nivel internațional. Statele occidentale sunt aliate pe plan politic, dar se luptă pe plan economic. Lumea islamică este marginalizată în acestă luptă pentru asigurarea viitorului și stabilității. Laidi propune, alături de războiul economic, termenul de război informațional. Concurența se bazează pe distrugerea competitorului de pe piață. Ca să poți face acest lucru, ai nevoie de o cantitate imensă de informații care să te ajute să înțelegi situația reală a pieții și situația competitorului. Serviciile de informații ale marilor puteri actionează în acest sens.
Globalizarea nu este altceva decât noul nume al politicii hegemonice americane. -Henry Kissinger, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, fost secretar al SUA.” Din nou, statele din Lumea a treia nu au nici o șansă în acestă competiție. “Globalizarea este, așadar, doctrina firească a hegemoniei mondiale.-Zbigniew Brzezinski, fost consilier de Securitate Națională al președintelui SUA”. Un raport foarte interesant întocmit de CIA, arată cum s-a putut realiza miracolul economic japonez. Studiul demonstrează că japonezii și-au găsit propria cale de dezvoltare, având o filosofie diferită de cea ultraliberală și că progresul lor nu are precedent în istorie. Acest lucru îngrijorează Statele Unite. Într-un discurs din 2006, G. W. Bush spunea: America trebuie să conducă lumea.(...) Alternativa la rolul de conducător al Americii este o lume mult mai plină de pericole și dominată de spaime.”  Este remarcabil etnocentrismul grosolan din discursul președintelui.
Ca o concluzie a ideilor sale asupra relaţiilor internaţionale, Laidi demonstrează sfârșitul mitului concurenței perfecte, printr-un exemplu pe înțelesul tuturor. Spionajul economic construiește premisele unei neîncrederi generalizate ce duce la conflict. Acesta evocă teoria jocurilor formulată de John Nash, un celebru economist și matematician, ce a primit premiul Nobel în 1994. “Doi prizonieri care nu pot comunica între ei au de făcut următoarea opțiune: unul își recunoaște fapta, celălalt nu, asta înseamnă închisoare pe viață pentru primul; nici primul, nici al doilea nu mărturisesc nimic, ceea ce înseamnă câte douăzeci de ani pentru fiecare; amândoi recunosc, zece ani pentru fiecare... Rezultatul: lipsa de cooperare și de încredere reciprocă duce la cele mai proaste soluții.”
Perspectivele asupra lumii ale lui Laidi fiind elucidate, pot să abordez problema terorismului plecând de la aceste premise. “Chiar dacă Dumnezeu nu ne-ar fi fericit cu darul islamului, strămoșii noștri păgâni ar fi respins venirea acestor catâri roșii”. - Ossama Ben Laden
În primul rând, lumea musulmană regretă statutul pierdut de mare putere. Acestă regiune se află în plină decădere, încă din anul 1492, anul ce a marcat alungarea definitivă a arabilor din Spania. Cei mai mulți istorici vorbesc despre începutul hegenomiei europene ca plecând din secolul XV. Cu atât mai mare neputința țărilor arabe de azi, când acestea nu dispun de niciun fel de mijloc de presiune asupra lumii.Terorismul fundamentalist islamic a apărut ca o expresie a acestei neputințe. Laidi subliniază că acestă explicație a fost interzisă de către mass media internațională, după 2001. Alimentată de puterea Statelor Unite, ea a refuzat o analiză obiectivă și s-a avântat în discursuri dogmatice de tipul bine și rău, rațional și irațional, civilizat și sălbatic, educat și primitiv, război dintre civilizații și nu război dintre puteri. Puțini știu faptul că jihad înseamnă, în realitate, o luptă interioară cu tine, pentru a deveni mai bun. Nu are legătură cu războiul. Cel mai bun exemplu este raportul parlamentar american referitor la atacurile din 2001 și la Ben Laden: “Tună și fulgeră împotriva prezenței trupelor americane în Arabia Saudită, unde se află locurile sfinte ale islamului. Vorbește despre suferințele poporului irakian, afirmând că ele sunt provocate de sancțiunile impuse după războiul din Golf și protestează împotriva sprijinului acordat de americani Israelului.” 
Terorismul a fost, la început, de tip anarhist. El a apărut la începutul secolului XX, și a fost îndreptat asupra liderilor politici occidentali. Atentatorii au fost reprezentanți anarhiști ai extremei stângi: “toți sefii de stat ai vremii, în frunte cu președintele Theodore Roosevelt, au făcut apel la coordonarea, la nivel internațional, a luptei împotriva acestuia. În noiembrie 1898, a fost organizată o conferință internațională împotriva terorismului anarhist.”
Principalele victime ale terorismului sunt în țările arabe: În 2005, aproape nouă din zece victime ale terorismului internațional au căzut în Irak și în Iordania.”  În fapt, terorismul a apărut tocmai fiindcă nu există o putere arabă. Terorismul este arma celor slabi, a celor care nu mai au soluție. Foarte mulți teroriști sinucigași au fost oameni cultivați în universitățile occidentale. Religia a întrenat foarte mulți activiști, dar ea este doar o formă de manipulare. Dacă atacul de la 11 septembrie a fost unul irațional, atunci ar trebui să tragem această concluzie și în privința holocaustului? Cum se explică că un stat civilizat, în inima Europei, a comis genocid? Mulți teroriști nu sunt religioși, ei luptă pentru suvernitatea țărilor lor.
“Suntem bolnavi și slăbiți, nu vrem decât să trăim în pace, dar ne-au silit să trăim pe Pământurile cele Rele, iar acum, numai amărăciune și disperare avem în suflet...Apoi, am încercat să ajungem în rezervația Red Cloud, dar omul alb nu ne-a lăsat. Astăzi, decât să ne întoarcem pe Pământurile cele Rele, mai bine ne jertfim în luptă. Spuneți-i Tatălui cel Mare că, dacă nu ne respinge, ne vom tăia beregata unii altora cu cuțitul, mai degrabă decât să cedăm. Și vom muri cu toții.” - Dull Knife, căpetenie a indienilor Cheyenne
Există o corelație directă între prezența trupelor NATO pe teritoriul Irakului și Afganistaului și atentatele din Statele Unite, Londra și Madrid. Atacul de la 11 septembrie nu a șocat lumea, a șocat Occidentul. Genocidul din Rwanda din 1994 s-a produs sub ochii ONU. Același lucru s-a întâmplat și în Bosnia. Exemplele pot continua. Cetățenii statelor arabe nu aprobă în mod direct atentatele teroriste. Dacă sunt întrebați dacă li se pare normal să fie uciși civili nevinovați, aceștia vor răspunde ca orice om normal de pe planetă. Este înfiorător ceea ce fac teroriștii, dar ceea ce fac armatele occidentale pe pământurile noastre este infinit mai regretabil. Oare viața a câtorva mii de occidentali nevinovați valorează mai mult decât sutele de mii de arabi uciși? În timpul Războiului Rece, Orientul Mijlociu a fost folosit ca tablă de joc pentru Statele Unite și URSS. Apariția lumii multipolare nu a ameliorat situația în zonă, din contră. Marile puteri urmăresc să-și asigure liniile de aprovizionare cu petrol și nu sunt interesate cu adevărat de progresul democratic din Arabia Saudită, Iran sau Afganistan. Din contra, pentru a securiza acestă zona și pentru mai multă stabilitate, aceștia impun sau susțin dicatatori și regimuri autoritare. Avizi să-și mențină supremația economică, statele occidentale susțin dicatori în statele arabe (Arabia Saudită).  Acest lucru este valabil atât atât pentru Statele Unite, cât și pentru marile puteri europene (cazul Libiei). Federația Rusă susține și ea cu armament terorismul pentru a păstra zona de influență în zonă. Aș putea da eu un exemplu. Chiar și azi, Rusia vinde armament guvernului sirian. Laidi continuă în acestă notă. Statele Unite au invadat Irakul în 2003, motivând că aceștia posedă armament nuclear. Comisia ONU nu a descoperit dovezi în acest sens. Totuși, Statele Unite și NATO au atacat fără acordul ONU. Războiul din Afganistan a fost motivat și de traficul ilegal de droguri. La mulți ani de la începutul conflictului, traficul cu opiu din Afganistan a explodat. Ben Laden a fost susținut de americani. Acesta a recurs la terorism tocmai în momentul în care Arabia Saudită a acceptat prezența trupelor străine pentru a rezolva problema Kuweitului, invadat de Saddam Hussein, în 1991. Ben Laden s-a oferit să elibereze Kuweitul cu propriile forțe arabe dar a fost refuzat de către Arabia Saudită. Este clară pretenția lui politică de suveranitate națională.
În al doilea rând, islamiștii trebuie să scape de mentalitatea autovictimizării. Situația lor este atât de proastă și din propia lor vină: elitele Marelui Orient Mijlociu poartă o mare răspundere pentru lamentabilul eșec economic și social al regiunii lor. În prezent, nu mai au de ales: trebuie să relanseze economia în favorea celor mulți și să permită accesul oponenților lor pe scena politică, cu condiția ca aceștia să respecte regulile democratice, asupra cărora să se fi pronunțat și popoarele arabe. Fără aceste eforturi de redresare, elitele respective vor continua să ofere pe tavă argumente care să le folosească adversarilor demoracrației. Liderii lor egoiști nu cunosc democrația, societatea este lipsită de orice coeziune. Alături de Africa, putem vorbi despre “un dezastru politic și socio-economic unic în istoria noastră contemporană.” Economia este la pământ, singurele resurse economice sunt cele de petrol și gaze de care profită o minoritate infimă și coruptă. Capitalul financiar provenit din exportul acestor resurse naturale a fost mai mult ca suficient pentru a susține o creștere economică stabilă. Problema este că banii au fost risipiți de elita politică arabă pe palate și lucruri extravagante. Banii sunt investiți în industrii care nu se află pe teritoriile arabe. Nu exista, la nivel politic, un interes național. Șomajul în rândul tinerilor este foarte ridicat. “Destinul care ne bate la ușă se numește globalizare. Țările precum țara noastră, subdezvoltate și lăsate pradă conflictelor și ezitării politicienilor, prea ocupați să-și dispute puterea și privilegiile pe care le conferă puterea, mereu gata să schimbe direcția, vor fi primele victime sigure.-Abdessalam Yassine, fondator al mișcării marocane Dreptate și Credință”. Cu alte cuvinte, aceștia nu sunt doar victimile Occidentului, ci a propii lor clase politice și a societății luate ca întreg. Știința și cercetarea sunt aproape inexistente. Evul Mediu a fost plin de arabi recunoscuți ca mari oameni de știință și cultură. Arabii erau considerați mari strategi. Clasa politică nu-și mai amintește de Saladin. Aceste lucruri s-au pierdut. Numărul brevetelor pentru invenții este extrem de redus, iar scriitorii arabi nu publică decât 1% din numărul de cărți publicate în lume.” Tinerii talentați pleacă în străinatate. Există optsprezece calculatoare la mia de locuitori.” Agricultura a rămas la nivelul feudalismului.
În acestă generalizată sărăcie, ultima scăpare o reprezintă religia. Societatea este foarte conservatoare și își simte valorile socio-culturale, amenințate de către globalziare. Levi-Strauss, în lucrarea Rasă și cultură, susține că singurul mod, prin care o cultură care se simte grav amenințată poate supraviețui, este refuzul dialogului și negarea oricăror valori străine. Libertatea de expresie și un libertinaj sexual de tip occidental destabilizează o societăte fără busolă. Îmbunătățirea situației femeii este nesemnificativă, acestea sunt maltratate și nu au acces la educație. Dar nu e doar cazul femeilor, rata analfabetismului este foarte mare și în rândul bărbaților. Arabii resping homosexualitatea, consumul de alcool și droguri, jocurile de noroc și cămătăria. Ei nu sunt capabili să înțeleagă valorile occidentale și consideră multe practici ca șocante și de neacceptat. Societatea lor se teme să nu își piardă identitatea. Ali Laidi invocă principiul lui Spinoza, conatus: “acea forță pe care o posedă fiecare individ, fiecare națiune, de a-și salva propria ființă.Majoritatea nu acceptă metodele folosite de teroriști dar acceptă o parte din cererile lor politice: neamestecarea occidentalilor în treburile lor interne, retragerea trupelor străine și crearea unui stat independet, Palestina. “Mobilizarea islamică a tuturor forțelor noastre este ultima noastră șansă, ultima redută de unde ne-am putea reorganiza apărarea și șansa de a ieși din capcana căreia internaționala banului, condusă de America cea arogantă, îi strânge în permanență lanțul. Cursa economică în care am căzut deja și darwinismul social care este fructul său amar, atentează și vor atenta și mai mult la viața noastră, fiind o amenințare nu numai pentru o pace socială și așa precară, ci la însăși supraviețuirea noastră ca națiune.” Dacă îmi este permisă o comparație, situația aduce puțin cu cea din Federația Rusă. Extinderea granițelor Uniunii Europene, i-au făcut pe ruși să se teamă de pierderea identății lor, nu doar a zonei de influență a fostului URSS. Aceștia s-au adunat în jurul lui Putin care pozează în apărătorul tradițiilor rusești.
Pe de altă parte, există un nou curent de tineri islamiști ce nu văd o contradicție din a prelua modul de viață occidental și tehnlogia, dar de a păstra tradițiile religioase. Aceștia încearcă să ridice statele arabe prin activități de tip pur capitalist. Își deschid afaceri și încearcă să copieze produsele din Occident, dar producția oferă locuri de muncă celor din Orientul Mijlociu iar produsele sunt personalizate cu specificul locului:îmbrăcăminte (Vetik, Dawahwear, Muslim by Nature), băuturi nealcoolice (Arab Cola, Qibla-Cola, Mecca Cola, Muslim-up), muzică (Din Records, Kery James, Sami Youssef).Din păcate, tinerii antreprenori se descurcă foarte greu fiindcă clasa politică nu este deschisă spre asemenea inițiative, ea este înclinată mai mult spre dicatură și autoritarism. Laidi ne indică vinovații: islamiștii, desigur, dar și liderii naționaliști. După ce au venit la putere, odată cu obținerea independeței, aceștia din urmă s-au folosit adesea de Coran pentru a-și supune popoarele.
Ali Laidi ne transmite că ne putem prea multe întrebări despre cum acționează teroriștii și nu de ce: “De ce au săvârșit asemenea acțiuni monstruoase? De ce atacă nevinovați? De ce au îmbrățișat cauza Al-Qaeda? De ce tinerii își sacrifică viața?(...)Oare ne naștem sau devenim nihiliști?
Concluzia lui Laidi este simplă. Terorismul nu va înceta până când nu rezolvăm cauza lui. Dacă nu înțelegem acest lucru, el se va regenera mereu. Soluța este ca marile puteri democratice să-și asume acest statut în fapt și împreună cu noua elită arabă democratică, să rezolve marile probleme politice din Orientul Mijlociu.
Este remarcabil faptul că acestă carte a fost scrisă în 2006! Subscriu la foarte multe idei prezentate în acestă teză. Cu atât mai mult în contextul noilor atentate teroriste din Franța. Presa și-a continuat linia subiectivă, lipsită de înțelegere și empatie. Consider că un intelectual autentic trebuie apere, măcar cu conștiința sa, pe toți oamenii nevinovați și nedreptățiți din acestă lume. Lucrurile prezentate în carte reprezintă o parte de adevăr, o perspectivă a celor ce nu pot fi vorbi și tot mai puțini sunt dispuși să-i asculte. Aș putea să dau foarte multe exemple, dar am să mă opresc doar la unul. De când a începutul războiul în Siria, în 2011, între 30 și 50 de civili sunt uciși zilnic. ONU investighează folosirea unor arme chimice pe civili. Nu acuz marile puteri că luptă pentru supremație. Mă simt cel mai apropiat de concepțiile neorealiste, în relațiile internaționale. Dacă e să fim sinceri cu noi, raportat la o scară a istoriei, este normal ceea ce fac. Nu mă deranjează propaganda sau ipocrizia lor. În shimb, îmi produce un gust amar, faptul că tot mai mulți oameni refuză să gândească critic, cu propria lor minte. Înainte de toate, libertatea de gândire este fundamentală. Este clar că trebuie schimbat ceva. Tot mai multe publicații de prestigiu publică analize pertinente. Foreign policy declară cu fermitate acest lucru încă din 2010: “The lesson of all this is clear: the war on terror produces terror. And the government exaggerates the threat in order to win acceptance of an unpopular policy. In doing so it demonises whole communities and ensures that a minority have additional motivation for committing terrorist attacks. This is the very definition of a counter-productive policy.”

Un ultimul lucru aș dori să subliniez. Nu recomand oamenilor de stat români să vorbească publicului larg despre idei asemănătoare cu cele găsite în carte. Soarta noastră este legată de NATO până la capăt. Există un risc ridicat de terorism în Balcani. România este o posibilă țină din cauza contribuției noastre la alianța NATO. Nu că aș suspecta un politican de așa ceva, dar România nu își permite gesturi nobile de politcă externă. Alternativa ar fi căderea sub influența Federației Ruse și repetarea scenariului din perioada interbelică. NATO este un rău necesar, interesul național fundamental și este singura noastră speranță de securitate.   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu