Postări populare

vineri, 23 ianuarie 2015

Niccolo Machiavelli - Princepele


“It is not titles that honor men, but men that honor titles” 

Sadovschi Armand, Rise, grupa 1 
Niccolo Machiavelli s-a născut și a murit la Florența. El este un simbol pentru Renaștere. Ca toți marii reprezentanți ai Renașterii, acesta era interesat de multe și vaste domenii precum: diplomația, arta guvernării, arta războilui, filosofia politică, istoria și literatura clasicilor antici. Tinerețea sa a fost marcată de măreția Florenței conduse de Lorenzo de Medici Magnificul. Datorită acestui mare lider umanist, Florența a înflorit din punct de vedere cultural și se poate spune că era centrul cultural și artistic al lumii în acea perioadă. În 1494 (anul în care familia de Medici a fost înlăturată de la putere), Machiavelli își începe activitatea ca simplu contabil. În 1498 Florența devine republică. Acesta este momentul de ascensiune al diplomatului umanist. Este trimis în misiuni de negociere pe lângă regele Franței, scaunul papal și împăratul Sfântului Imperiu Roman de neam german. Cunoaște principalii lideri ai acelei epoci și observă strategiile lor politice.
Era o perioadă în care Italia era împarțită în multe orașe-stat ce se luptau pentru supremație. Mai mult, Franța și Spania au invadat de mai multe ori spațiul italian. Chiar și Imperiul Otoman reprezenta un posibil pericol. Paul Kennedy, în lucrarea sa Ascensiunea și Decăderea Marilor Puteri”, stipula că nu era deloc clar că în secolul XV Europa va deveni centrul lumii. Statele europene erau divizate și subdezvoltate față de zona islamică sau față de Imperiul Chinez. Armatele lor erau mai puțin numeroase și principii europeni se luptau mereu pentru supremație. Și totuși, acestă divizare a favorizat dezvoltarea rapidă a spațiului european. Nu este întâmplător că Renașterea a apărut în Italia. Concurența dintre principi i-a facut să angajeze armate de mercenari. Cu timpul, principii au cerut din ce în ce mai multă eficiență militară și economică. Motivați de lupta pentru tot mai multă putere și influență, au favorizat inovația artiștilor și oamenilor de cultură. Într-un fel, spațiul european era mai capitalist și bazat mai mult pe concurență decât celelalte zone ale lumii.
            Între 1503 și 1506, Machiavelli organizează apărarea Florenței și se bazează pe recrutarea localnicilor. În 1512, Republica este dizolvată și familia de Medici recapătă puterea. Machiavelli este arestat și exilat în San Casciano sub acuzația că ar fi complotat împotriva familiei de Medici. Acolo își scrie marile sale opere. A scris o carte de istorie: „Discurs asupra primelor zece cărți ale lui Titus Livius”, ce punea mult mai mult accent pe elementele neprăvăzute și capriciile omenești. „Arta războiului” este unul dintre cele mai celebre tratate militare din istorie. El aduce în discuție istoria militară a romanilor, reforma lui Gaius Marius prin care armata romană s-a profesionalizat, istoria militară a evului mediu, precum și exemple contemporane cu acesta. Se discuta despre avantajul terenului, formații de luptă, cum să îți asiguri liniile de aprovizionare, cum să îți organizezi tabăra și alte lucruri fundamentale pentru arta războiului.”Istorii Florentine (1525) interpretează cronicile orașului, din punct de vedere al cauzalității istorice. Machiavelli a fost, de asemenea, autorul biografiei Viața lui Castruccio Castracani (1520), precum și al câtorva poeme și o serie de piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută e Mătrăguna (1524), o critică acidă și obscenă a corupției societății italiene contemporane. Multe dintre scrierile sale au anticipat formarea statelor naționaliste.”[1]
Capodopera sa este considerată “Princepele”, scrisă în 1513. Când auziți de Niccolo Machiavelli sau de Princepele, vă gândiți la celebrul dicton scopul scuză mijloacele. Totuși, acesta nu a folosit niciodată aceste cuvinte și fragmentele care fac acestă aluzie se referă la un bine general, binele statului. Voi trata mai târziu acest aspect. A fost motivat să scrie tratatul deoarce încerca să câștige bunăvoința familiei de Medici, dedicând acestă carte nepotului lui Lorenzo de Medici Magnificul. Machiavelli a fost un vizionar care a sperat într-o posibilă reunificare a Italiei. El a gândit tratatul ca pe un ghid pentru un lider ambițios și plin de calități care să ridice statele italiene și să răzbune umilința produsă de către francezi, spanioli și de către mercenarii elvețieni. Chiar a crezut că un principe ce fusese contemporan cu el ar fi putut realiza acest deziderat dacă nu ar fi avut ghinionul de a se îmbolnăvi. Este vorba despre Cesare Borgia, fiul lui Rodrigo Borgia care a fost Papa Alexandru al VI-lea. Iată ce spunea Machiavelii despre Cesare Borgia, numit de către oameni ducele Valentino: „Așadar, acela care într-un stat nou socotește că este necesar să se asigure împotriva dușmanilor, să-și câștige prieteni, să învingă fie prin forță, fie prin înșelăciune, să se facă iubit și temut de popor, urmat și respectat de soldați, să-i nimicească pe aceia care pot sau trebuie să-i dăuneze, să înnoiască prin legiuiri noi vechile orânduiri, să fie sever și recunoscător, mărinimos și darnic, să nimicească armata necredincioasă, să-și alcătuiască o alta, să-și păstreze prietenia regilor și a principilor în așa fel încât aceștia să-i facă bucuroși favoruri sau să-i facă răul cu teamă, acela, așadar, care socotește că toate acestea sunt necesare, nu va găsi o pildă mai apropiată și mai convingătoare decât faptele acestui om”.
Contest ideile unor gânditori din secolul XX și XXI care divinizează progresele știintei și consideră că au inventat roata. Aceştia spun că știința politică și relațiile internaționale au apărut la sfârșitul secolui al XIX, că partidele politice au apărut în urmă cu două secole, că ideea de naționalism a aparut în secolul XIX și că globanizarea e un fenomen recent. Machiavelii reprezintă unul dintre cele mai bune exemple în acest sens. Oare de ce mulți oameni de afaceri s-au inspirat din Princepele și alte tratate clasice? Știința politică și relațiile internaționale au apărut ca științe academice la sfârșitul secolului XIX, dar ele au existat în fapt de când au apărut primele orașe-stat. Ce este lucrarea Arta Războiului a lui Sun Tzu, dacă nu un excelent tratat politic și militar?  Ambasadorul Machiavelii nu reprezintă oare un exemplu de urmat în relațiile internaționale? Nu au existat dintotdeauna relații dimplomatice între state? Acesta credea că un principe trebuie să învețe din istorie și de pe urma faptelor oamenilor mari. Nu sunt, din punct de vedere pragmatic, partide politice, toate acele alianțe și comploturi realizate de către nobili? Ei doreau să obțină și să păstreze puterea. Dar conflictele religioase dintre mișcări protestante și catolice din interioriul unui stat? Nu a fost o formă de socialism ceea ce a facut Gaius Iulius Cezar când s-a folosit de marele mase de oameni pentru a înfrânge aristocrația coruptă? De ce romanii si grecii îi considerau pe toți ceilalți, barbari și de ce Platon a sugerat că grecii  ar trebui să nu se mai lupte între ei și să-și îndrepte atenția către pericolul barbar? De ce statele grecești, ce se luptau pentru supremație, s-au aliat împotriva imperiului persan când acesta amenința întreaga peninsulă? Când Imperiul Roman s-a aflat la apogeu, romanii nu îi priveau cu superioritate pe toți ceilalți? Nu au existat și atunci forme de rasism? Preocupările multiculturale ale lui Machiavelii, faptul că a călătorit prin multe locuri ale Europei și faptul că perioada era marcată de descoperiri de noi pământuri nu îl fac pe acesta un reprezentat al globalizarii înca din secolul XV? Sigur că partidele nu aveau o ideologie clară, sigur că naționalismul nu era bine definit și nu se referea la apartenența la o cultură, limbă, etnie, religie dominantă etc, dar putem găsi muguri ale acestor idei cu mult înainte de secolul XIX. Ceea ce vreau eu să spun un om de stat nu trebuie doar să studieze politica din perspetiva oferită de ultimele două secole. Știința politică și relațiile internaționale ar trebui să folosească metodologiile noi pentru a studia mult mai adânc fenomenul politic. Actualitatea nu îți poate oferi o cultură politică completă. Întreaga istorie ne oferă foarte multe exemple din care putem învăța. Și nu mă refer la a găsi etape ale istoriei ca Hegel sau să gândim în mod evoluționist. Spun doar că o astfel de cercetare ne-ar face să ne înțelegem mai bine și ne-ar putea oferi surse de inspirație ce vor încuraja inovația pentru crizele ce vor urma, îmbinând vechiul cu metodele contemporane și construind noul. De exemplu, Revoluția Industrială a adus și poluare. În prezent, există tot mai multe mișcări ecologiste, dar anticii erau ecologiști prin educație și religie. Au apărut tot mai multe idei de încurajare a biomimeticii, adică o știință care să inventeze lucruri noi, inspirate din natură.
Lupta politică a fost la fel de la începuturi. Războiul nu s-a schimbat nici el. Doar conceptele, mijloacele, tehnica și armele au evoluat și au devenit mai sofisticate, dar natura fundamentală și structura politicii a rămas la fel deoarce omul, în esența sa, a rămas neschimbat. Acesta este și mesajul lui Machiavelli: ”nu am aflat între toate câte sunt ale mele nimic care să-mi fie mai scump și pentru care să am mai multă prețuire decât acea cunoaștere a faptelor săvâșite de oamenii mari, pe care am dobândit-o de-a lungul unei bogate experiențe a lucrurilor petrecute în vremurile noastre și prin lectura neîntreruptă a celor din antichitate”. Să luam exemplul manipulării. Concluzia lui Bogdan Teodorescu din Cinci Milenii de Manipulare este grăitoare:După 5000 de ani de organizare socială nu trăim într-o lume fără manipulare și nici într-o societate fără cenzură(...). Modernizarea individului a dus mimetic la modernizarea manipulării aplicate lui, astfel încât raportul dintre el și sistem să rămână, în fapt, mereu același.
Să revenim la Machiavelli. Princepele a fost rezultatul unei vaste culturi și a unei personalități filosofice. Autorul este mereu acuzat de pragmatism fără umanitate. Din contră, opera s-a a fost răstălmăcită de oameni cu o micime sufletească vădită. El nu a fost nemilos, nu a fost nici pe departe inuman sau crud peste măsură. În primul rând, greșim că judecăm un personaj istoric fără să înțelegem mentalitățile epocii lui. În al doilea rând, el și-a asumat o oarecare cruzime necesară oricărui lider pentru a construi ceva trainic. Era chiar un sacrificiu tragic să fii principe: ”acela care renunță la propria lui liniște pentru liniștea altora pierde pe a lui înșuși, iar de la ceilalți nu primește în schimb nici o recunoștință”. Dacă e să fiu critic, îl pot acuza pe Machiavelli de prea mult “umanism”. Acesta nu a realizat în întregime cât de întunecată este calea unui lider și ce efecte negative poate avea asupra conștiinței.
A relativizat ideea de bine și de rău. Credea că în unele cazuri, este bine să faci rău și este rău să faci bine. Un stat nu poate exista dacă nu are și o funcție de asuprire ce menține ordinea. Pe de altă parte, un lider care vrea să facă bine poporului poate să aibă o concepție mult prea înaintată și lumea să nu-l înțeleagă iar acest lucru poate duce la destrămarea statului: ”acela care ar voi să-și proclame oricând și oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate doborât de ceilalți care sunt în jurul lui și care nu sunt oameni de bine”. Țin minte că am întrebat un francez ce părere are despre Napoleon Bonaparte și despre visul lui, Imperiul Universal. Acesta a răspuns că a fost un mare lider dar că ambiția lui a fost mult prea înaintată față de concepțiile și puterile francezilor și că acest lucru a făcut ca în cele din urmă Napoleon să-i conducă pe oamenii de rând spre suferință. De altfel, “există o ediție comentată de către Napoléon Bonaparte pe parcursul mai multor etape ale vieții acestuia, înainte de Bătălia de la Waterloo, când a fost înfrânt de către britanici și prusaci.”[2](Princepele)
Machiavelli considera că un principe trebuie să fie omenos, dar în același timp să se comporte ca un animal. Princepele trebuia să-și depășească condiția, să fie atât om, cât și animal:”Trebuie să fii vulpe pentru a recunoaște cursele, și să fii leu, pentru a-i speria pe lupi.” Este oarecum o anticipare a supraomului. Prin aceste două idei, cartea a reprezentat o posibilă sursă de inspirație pentru Friedrich Nietzsche. Machiavelli a stabilit principalele atribute ale unuil lider: capacități analitice care să îți permită mereu să-ți dai seama ce gândesc și cum vor acționa ceilalți, și capacități de disimulare care te pot face să-ți ascunzi mereu intențiile și gândurile.
Firea gânditoare a lui Machiavelli se relevă din propriile mărturisiri:”Nu mă rușinez de a vorbi cu ei și a-i întreba de cauzele faptelor lor. Iar ei, cu omenia lor, îmi răspund; vreme de patru ceasuri nu mai simt nici o plictiseală, uit orice mâhnire, nu mă tem de sărăcie, iar moartea nu mă sperie; sunt cu toată ființa mea în tovărășia lor.
Departe de a fi un om fără scrupule, acesta ne oferă o imagine ce îl poate încadra ca preromantic:”După ce ies din pădure mă abat pe la un izvor, iar de aici mă duc într-un loc al meu unde am întins plase și tivlitoare de prins păsări; am cu mine o carte, un Dante, un Petrarca, sau unul dintre poeții aceștia mai mici, ca Tibul, Ovidiu și alții; citesc despre patimile lor de dragoste, și iubirile acestea îmi aduc aminte de ale mele; astfel, prins în gânduri plăcute, îmi petrec o bună bucată de vreme.
Dă dovadă chiar de modestie când i se adresează lui Lorenzo al II-lea de Medici: “De asemenea, nu aș voi să se judece drept prea mare încredere în sine faptul că un om de condiție joasă și umilă îndrăznește să trateze despre guvernarea principilor și să dea reguli cu privire la acestea; căci așa precum cei ce desenează locuri din natură se așază jos în câmpie spre a putea privi cu atenție înfățișarea munților și înălțimilor, iar pentru a cunoaște văile se urcă sus pe culmi, tot astfel, pentru a cunoște bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuți principe, după cum pentru a cunoaște pe cea a principilor trebuie să fii om din popor.” Cred că el anticipează aici diferența dintre politolog și om politic. Politologul este interesat de studiul fenomenului politic și are dreptul de a vorbi despre el din punct de vedere teoretic chiar dacă nu face politică. Machiavelli întruchipează rarele cazuri în care un bun politolog este şi un bun om politic. Mai merită precizat că un principe trebuie să fie ca toți cei din popor, ca mulțimea să simtă că îi reprezintă, dar în același timp trebuie să arate că este superior fiecăruia dintre ei pentru a avea autoritatea necesară guvernării. Nu este astă idealul către care tinde orice campanie electorală de azi?
Voi încerca să rezum cum ar trebui să fie și ce ar trebui să facă un principe care să lase ceva în urmă. În primul rând, Machiavelli definea statul ca fiind ori republică ori principat. Principatul era de mai multe feluri. Principatul ereditar, care se moștenește, și principatul nou. Principatul poate fi în întregime nou sau poate fi un teritoriu adăugat principatului ereditar. Principatul ereditar poate fi mai ușor de conservat fiindcă principele nu trebuie decât să urmeze linia tradițională a guvernării iar supușii îl vor asculta deoarece ereditatea îi conferă legitimitate. Mai exista și principatul civil, cel obținut fie prin sprijin popular, fie prin sprijinul aristocrației. Este preferabil să te sprijini pe suportul celor mulți deoarece ei nu își doresc decât să nu fie asupriți și sunt mai puternici prin numărul lor. Pe nobili este foarte greu să îi mulțumești și vor fi mereu predispuși să te considere egalul lor. De asemenea, mai există si principatul ecleziastic, bazat pe religie.
Principatele noi sau mixte sunt mult mai instabile: ”oamenii își schimbă bucuros stăpânirea în credința că vor avea alta mai bună, ceea ce îi face să ridice armele asupra celui care domnește asupra lor; dar se înșală, pentru că experiența le arată apoi că starea lor a devenit, de fapt, mai rea.” Cred că acest lucru este valabil și azi, mai ales prin exemplul Primăverii arabe, unde revoluțiile democratice au dus la noi dictaturi și regiumuri autoritare, iar economia a scăzut și mai mult. Un principe nou va fi urât de către popor, cel puțin la început, deoarce orice cucerire aduce cu sine abuzuri din partea armatei cuceritoare. Dacă ai complotat cu o mișcare din interioriul statului cucerit, va fi foarte greu să îi răsplătești pe aceștia și să-i faci să-ți fie recunoscători și îndatorați. Cel mai bun exemplu este tot Napoleon, care și-a promovat ofițerii la gradul de general, mareșal sau chiar de rege iar aceștia l-au trădat la primul semn de slăbiciune.
Oricât de puternic ar fi un principe, acesta are nevoie de ajutorul sau colaborarea tacită a locuitorilor pentru a putea păstra un teritoriu cucerit. Dacă cei de pe teritoriul nou cucerit au aceeași limbă, ei sunt mai ușor de stăpânit. Dacă au o cultură și legi diferite este foarte greu de controlat noua stăpânire:”pe unii oameni trebuie ori să-i iei cu binele, ori să-i distrugi cu totul”. Soluția pașnică ar fi ca principele să se mute în regiunea cucerită pentru a supraveghea mult mai bine orânduirile. Să țină armate mari pe post de garnizoană este un lucru nociv deoarece aceste sunt foarte costisitoare și produc abuzuri și dezordine:”el nu trebuie să ia seama doar la dezordinile prezente, ci și la cele viitoare, și pe acestea să le preîntâmpine folosind întreaga lui pricepere”. Înființarea unor colonii este cea mai bună soluție deoarece nu îngreunează economia, sunt loiale și aduc stabilitate.
Legat de armate, el militează pentru formarea forțelor proprii. Mercenarii luptă doar pentru bani, dar nu sunt dispuși să moară pentru tine. Armatele aliate sunt și mai rele fiindcă te pot ajuta dar dacă te bazezi pe ele, acestea te vor face prizonierul lor din momentul în care îți înfrângi inamicul.
O întrebare fundamentală pentru Machiavelli a fost dacă un principe trebuie sa fie iubit sau sa fie temut. Răspunsul ar fi că ideal ar fi să fie amândoua, dar e preferabil să fii temut. Oamenii aleg pe cine să iubească iar simpatia opinii publice este volatilă. Cel care este temut nu trebuie să fie și urât de către popor. Cruzimea sa trebuie să fie mereu justificată și represiunea trebuie să fie rapidă. Dacă represiunea crește treptat, va crește și nemulțumirea populației. În loc să fii temut și respectat ca un lider ce încurajează legea și ordinea, vei fi perceput ca un tiran iar asta îți va aduce decăderea: “un principe înțelept trebuie să se sprijine pe ceea ce depinde de el, iar nu pe ceea ce depinde de alții”.
Machiavelli a militat mereu pentru acțiune și muncă susținută în stilul eticii protestante. Cel care obține puterea din noroc, o obține ușor dar o pierde tot așa de ușor. Cel care prin propriile virtuți luptă pentru putere, o va obține greu, dar o va pierde foarte greu:”Dorința de cucerire este, într-adevăr, un lucru foarte firesc și foarte obișnuit, iar aceia care pot să-i dea curs și care o și fac vor fi întotdeauna lăudați, sau, oricum, nu vor fi dezaprobați.” Aici se află esența gândirii lui. Un principe nu poate fi supus normelor morale specifice maselor de oameni deoarce el este pus în situații cu totul speciale. Un principe trebuie să lupte pentru binele statului, iar binele statului poate fi un rău moral. Un principe trebuie să obțină rezultate și va fi aclamat, asta e tot ce contează. De aici provine celebrul scopul scuză mijloacele:”Princepele să-și propună, deci, să învingă în luptă și să-și păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricând socotite onorabile și fiecare le va lăuda. Pentru că oamenii obișnuiți sunt atrași numai de ceea ce pare și de succesul unui lucru”.
Familia de Medici nu a mai avut niciodată încredere în Machiavelli. Acesta a rămas în exil pentru tot restul vieții sale. Lorenzo al II-lea de Medici este înlăturat de la putere și repulica este restaurată în anul 1527. Machiavelli este suspectat că ar fi loial familiei de Medici și moare în același an la Florența, la vârsta de 58 de ani. Se poate spune că soarta a fost necruțătoare și ironică cu el. Și-a dedicat întreaga viață Florenței. Omul pe care l-a admirat cel mai mult în tinerețe a fost Lorenzo de Medici Magnificul, dar acesta a fost înlăturat de la putere chiar în anul în care Machiavelli își începea cariera. Prin propriile sale calități, ajunge să ocupe funcții politice importante și devine un lider influent, dar republica este dizolvată și este trimis în exil. Își declară loialitatea față de familia de Medici, dar acest lucru nu îi permite să ocupe o funcție politică. Poate tot acest ghinion i-a facut cel mai mare bine. Sau poate că în ciuda vicisitudinilor soartei, acesta a reușit să rămână în istorie ca un mare gânditor umanist tocmai datorită refuzului său de a se împăca cu destinul. Să observăm concepția sa foarte plastică: “Și eu asemăn soarta cu una dintre acele ape distrugătoare care, atunci când se înfurie, inundă câmpiile, distrug copacii și casele, iau pământul dintr-o parte și îl duc în altă parte, și fiecare fuge dinaintea lor; fiecare cedează în fața violenței lor fără a putea să li se împotrivească în vreun fel. Cu toate că aceste ape sunt astfel precum le-am arătat, atunci când vremea este liniștită oamenii pot lua măsuri și să construiască zăgazuri și diguri, așa încât, dacă apele vor crește din nou, ele sau se vor scurge printr-un canal, sau furia lor nu va mai fi nici atât de nestăvilită, nici atât de păgubitoare.
Exilul i-a dat șansa lui Machiavelli să dăruiască posterității ce avea el mai scump. Poate că nu a reușit să se impună ca lider politic în timpul vieții sale. Chiar și așa, putem spune că el a obținut nenumărate cuceriri prin principii și liderii ce au fost inspirați de opera sa. Chiar dacă nu a ajuns niciodată principe, Niccolo Machiavelli merită cel mai mult postulatul pe care îl folosea când vorbea de oamenii mari pe care i-a admirat atât de mult: “Nu titlurile onorează oamenii, oamenii onorează titlurile.”








[2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Principele

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu